„Ceea ce nu vezi nu există”. Spre o lume fardată

De curând, mi-a atras atenţia un filmuleţ animat interesant, intitulat “Fard”. Un film scurt, dar cu multe semnificaţii in plan existenţial si, mai ales, in plan duhovnicesc.

Un film care “vorbeşte” despre ceea ce incepem să fim deja, dar vom fi tot mai mult de acum încolo. Un film în alb şi negru, fără culoarea vieţii şi a sufletului, care descrie o lume mohorâtă, mecanică, ultra-tehnologizată, o lume a captivităţii minţii, sentimentelor şi voinţei.

Un anumit tip de civilizație, construită pe idea fundamentală că „Ceea ce nu vezi nu există” (“What you don’t see doesn’t exist”) este temporar tulburată după ce un om deschide un pachet enigmatic.

Care….nu conţinea altceva decat o banală lanternă, un obiect învechit şi inutil pentru acest tip de societate nouă. Dar… “cele vechi” pot ascunde într-însele taine adânci… Ele pot, uneori, reînvia trecutul uitat sau pierdut, ne pot revela chiar propria fiinţă şi persoană.

Cu această lanternă eroul nostru îşi redescoperă adevărata identitate, ascunsă sub un strat subţire de umbră, minciună şi iluzie. El află, astfel, o lumină dincolo de întunericul lumii sale, se priveşte pe sine însuşi “într-o nouă lumină”, înţelege adevărul ce nu trebuia cunoscut şi înţeles…

Adevărul zguduie fiinţa omenească aflată în intunericul ignoranţei şi al necunoştinţei şi provoacă cutremure existenţiale celor ce au fost învăţaţi doctrina cea nouă: „Ceea ce nu vezi nu există” (“What you don’t see doesn’t exist”) Şi, totuşi, dacă există…..?

Iată, deci, că există!

Finalul ne arată neputinţa omului-nou de a fi altceva decât ceea ce a fost “formatat” şi a ajuns sa fie şi nu ceea ce este cu adevărat, şi imposibilitatea de a-şi schimba starea, viaţa, mintea şi destinul în eternitate…

Tot astfel, şi noi astăzi suntem pregătiți și învățați că există doar ceea ce vor și ne dau ei, “stăpânii lumii noi”, voie “să vedem”, că lumea virtuală tinde să devină “cea adevărată”, că lumea spirituală de fapt nu există pentru că “nu o vedem” și nu avem voie să umblăm după “himere”. Și asta înseamnă “schimbarea minții” dar nu în direcția potrivită, și anume curățirea de patimi și luminarea minții prin harul Duhului Sfânt, o minte înnoită prin har, după învățătura Părinților Bisericii, nu o minte după Hristos și în Hristos, ci adaptarea omului și a minții lui la o nouă “realitate”, falsă, înșelătoare, amăgitoare, virtuală, care să-l țină “captiv” într-un “rai tehnologic” unde toate se desfășoară robotic, precis și total controlabil de către “creatorii” acestei lumi infernale. O minte nu doar schimbată în altceva, ci re-creată, re-formatată, având caracteristicile și compatibilităţile cerute de lumea nouă în care trăiește. O nouă lume, unde toate par ușoare, unde viața este la un standard înalt, dar unde lipsește de fapt totul, lipsește însăși viața! Lipsește Dumnezeu, lipsește dragostea, lipseşte sufletul, lipseşte lumina, un univers unde a strânge pe cineva de mână este “o crimă”, o infracțiune ce nu trebuie săvârșită, dar unde violenţa şi crima sunt subtil ingaduite şi tolerate. “O lume fardată” sau machiată ca să pară cu totul altceva decât este: o impărăţie a răului! O închisoare ermetică pentru condamnaţii şi osandiţii la iad, o imensă cuşcă de la zoo, in care zac inghesuite şi fără speranţă fiinţe indobitocite, sălbăticite, iraţionale, dar cu “învelişul” vopsit sau poleit cu înaltă tehnologie modern, o lume a circului patetic, cu dresori destoinici şi dresaţi cuminţi şi “cooperanţi”.

O lume nu a persoanelor, ci a “măștilor” fără viață conștientă, o lume fără duh și fără adevăr, o lume de umbre și penumbre, o lume fără spirit și fără speranță, o lume “creată” de diavol cu complicitatea omului, care prin păcatele sale și-a agonisit propriul iad cu “înfățișare vicleană” de rai, un iad poleit tehnologic cu un strat subțire de amăgire și înșelare, o osândă din care, sporadic, prin mila lui Dumnezeu, unii au momente de “trezire” parțială, de revelație existențială.

Filmul ne arată, însă, că “n-avem nici o nădejde”, că totul este controlabil și răul învinge, pentru că nu e un rău oarecare, ci Însuși Răul, adică e puternic și nu poate fi surprins de nimeni și nimic și întotdeauna “sistemul” acesta va găsi soluția revenirii la “plan”.

Sfărşitul “gâlcevei” nu e de fapt sfârşitul problemei, nu e un sfârşit, ci o reasezare a lucrurilor in matca lor “oficială” sau “politic corectă”, o continuare implacabilă a acestui destin tragic, o permanentizare sau o eternizare a acestei lumi crude şi intunecate. O refardare a “rebelilor” care nu sunt pedepsiţi decât prin faptul că sunt “reaşezaţi” cuminţi la locul lor şi işi reiau frumos rolul în această piesă sinistră şi fără final, ceea ce ne duce la concluzia că, într-adevăr, aceasta este, de fapt, cea mai mare osândă: să fii captiv fără scăpare în această lume a umbrelor fără suflet şi fără speranţă, ceea ce echivalează cu propriul iad existenţial. O resemnare că răul tinde să devină atotputernic şi că “sistemul” nu poate fi învins de nimeni…

Poate că filmul se poate înscrie în categoria celor care “ne pregătesc” de această “nouă lume” şi realitate dramatică, dar “machiată”, însă el se poate înscrie şi într-un avertisment, răspicat şi dureros, pentru contemporani, un strigăt disperat care ne previne să luăm aminte la ceea ce suntem şi la ceea ce suntem pe cale să devenim. Oricum, dacă avertismentul este binevenit, finalul nu este in nici un caz unul creştin.

De-ar fi să intrăm și noi, cei de azi, din ce în ce mai mult în acest “plan” diabolic de “fardare”și să devenim captivi într-o astfel de lume a disperării, cred că, paradoxal, tocmai aici putem găsi salvarea: schimbând cumva finalul filmului, în sensul că, dacă nu vom renunța de tot la Hristos și nu-L vom alunga din “lumea nouă”, dacă vom păstra în minte și în memorie ceea ce cândva a fost vizibil, chiar dacă acum se află sub “masca cea nouă”, chipul lui Dumnezeu din noi, dacă vom ști că dincolo de “măști” sunt suflete chemate spre asemănarea cu Dumnezeu, dacă vom avea mereu “o lanternă spirituală” care să ne lumineze calea și în care să ne redescoperim adevărata înfățișare și valoare, chiar și din când în când, adică să păstrăm în noi un dram de credință adevărată, atunci vom reuși să schimbăm “sfârșitul” așteptat de toți “oamenii noi”. Și, prin urmare, vom putea să ne întoarcem în noi și la ceea ce suntem cu adevărat. Ne vom putea întoarce la Hristos și în lumea Lui cea nouă: Împărăția lui Dumnezeu!

Pr. Gabriel Militaru

Sursa: prgabriel.wordpress.com

 



loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *